În fiecare an odată cu praznicul Nașterii Domnului nu pot să nu îmi aduc aminte de emoția copilăriei, de bucuria colindelor, de zâmbetul bunicilor, de mireasma dulce a cozonacilor, însă cel mai mult mi-a rămas întipărit în suflet imaginea bisericii pline de creștini veniți în număr mare, ca odinioară magii, să cânte ...o ce veste minunată!
La această veste minunată ne îndeamnă Domnul să reflectăm an de an când El se face ca noi pentru ca noi să devenim ca El.
În oceanul acesta aparent nesfârșit al spațiului virtual am făcut loc câtorva imagini dintr-un sat românesc din Transilvania, unde niște oamenii simplii an de an se fac părtași la un lucru minunat pe care filosofia lumii contemporane o pierde și anume BUCURIA...bucuria sfântă provenită din vestea Nașterii Domnului.
An de an creștinul simplu se face contemporan cu magii, cu păstorii, cu îngerii alăturându-se lângă peștera unde se naște Hristos - Sfânta Biserică.
Oamenii uită să se mai bucure, greutățile și necazurile sunt atât de mari încât s-ar părea că nu mai avem motive de bucurie...și totuși noi experimentăm, trăim în bucuria prezenței lui Hristos în mijlocul nostru...și mărturisesc că eu am fost convertit la această bucurie de oamenii simplii pe care îi păstoresc și de la care învăț în fiecare clipă.
Simplitatea, bunul simț, bucuria sfântă a cerului trăită pe pământul muncit de mâinile mirosind a busuioc și pâine sfințită se pierde prin fiecare om ce se face cetățean al cerului.
Și poate nici când altcândva de cât acum ar trebui să ne întoarcem la staulul nostru unde ne-am născut și noi cândva deoarece poate undeva doi ochi privesc ușa și cărarea pe care sunteți așteptat... fără ei ne prăbușim...de la ei putem să învățăm ce înseamnă cu adevărat Bucuria...
Copile mai deschide-o ușă
Măcar așa din când în când
Și la căsuța care-n noapte,
Doi ochi de mamă amar te plâng
Fi blând și bun ca-n copilărie
Și spune-i două vorbe bune
Și mamei care te-a crescut
Și care te-a adus pe lume.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu